27 iulie 1563: Le Havre – lupta care a declanșat a doua pandemie de ciumă

Evul Mediu a fost caracterizat de lupta pentru putere, dominare, religie și prestigiu. Între țările rivale din acest articol, Anglia și Franța, s-a manifestat o serie de ostilități neîntrerupte în care cinci generații de regi și regine din două dinastii rivale, începând cu Plantagenet și Valois, au luptat pentru tronul celui mai mare regat din Europa de Vest.

Orașul Le Havre, în prezent cel mai mare port al Franței după Marsilia, era vizat pentru poziționarea sa strategică la ocean și reprezenta ținta ideală pentru politica expansionistă a Angliei. Ocupat succesiv de hughenoți și după aceea de englezi, orașul-port cucerit de armata engleză nu avea să rămână mult timp în mâinile cuceritorilor, ci doar din 1562 până în 1563.

 

Care era miza privind Le Havre?

Rivalitatea dintre cele două popoare era încă puternică în secolul al XVI-lea, pe tronul Angliei domnind regina Elisabeta din Casa Tudor. Pe tronul vest-european se menținea Casa Valois, avându-i ca reprezentanți pe regele Carol al IX-lea și Caterina de Medici, regina-mamă și regent al tronului francez.

Elisabeta a adusThe Golden Ageîn Europa, un lucru cu atât mai important, cu cât era un conducător de sex feminin. Politica sa era defensivă, bătălia care îi caracteriza aceste principii fiind înfrângerea pe 8 august 1588 a armatei spaniole, Invincibila Armada, flota care avea ca scop cucerirea Angliei. Însă nu toate luptele întreprinse de englezi sub conducerea reginei tudoriene s-au sfârșit cu un rezultat victorios, în special cele ofensive.

Tatăl său, Henric al XVIII-lea, este amintit în istorie, printre altele, pentru războaiele religioase și de expansiune purtate cu Franța, iar cucerirea teritoriului Havre în 1562 de către armata fiicei sale, Elisabeta, este o continuare asumată a rivalității anglo-franceze.

Fiind înfrânți, hughenoții nu au mai avut altă variantă în 1562 și au semnat un tratat de pace cu Elisabeta I, care presupunea un dublu schimb: ei primeau șase mii de ostași și acceptau să predea Le Havre. În orașul Havre, regina avea să își lase jumătate din trupe pentru a face ca portul să servească drept refugiu pentru hughenoți.

Tratatul din 1562 nu a fost respectat, întrucât la 18 martie 1563 hughenoții se aliaseră cu regele Franței, iar Elisabeta nu își retrăsese trupele din Havre. Deși ea susținea că ține în siguranță orașul pentru rege, intențiile ei adevărate păreau a fi de a-și păstra dominanța aici pentru a se folosi de el ca monedă de schimb pentru Calais, despre care credea că nu i se va înapoia vreodată.

Aceasta era o urmare a tratatului încheiat în 1550 cu Henric al II-lea, prin care regele Franței se angajase să restituie Calais englezilor în opt ani, însă niciun pas decisiv nu fusese luat în această direcție.

Mintea din spatele cortinei franceze, Caterina de Medici, a profitat de pacea dintre rege și protestanți pentru a se pregăti de asedierea orașului-port, pentru a alunga trupele Elisabetei. Semnarea Edictului de la Amboise din 19 martie 1563 dintre regina regentă a Franței și hughenoți stipula alianța activă pentru a elimina suzeranitatea engleză asupra teritoriilor franceze, anume Le Havre. Dar nu înainte de a îi cere ultimei moștenitoare Tudor să-și retragă trupele și să înapoieze teritoriul care li se cuvinte francezilor. Cum era de așteptat, Elisabeta Tudor a refuzat, ceea ce a determinat-o pe Caterina să facă pasul decisiv.

Nu a fost o luptă propriu-zisă activă, ci un război de anduranță fizică. Garnizoana engleză de 4000 de oameni, aflată sunt ordinele contelui de Warwick, se confrunta cu flăcările mistuitoare, ceea ce o slăbea cu fiecare minut. Până la sfârșitul lunii iulie, portul a fost bombardat puternic de o baterie de patruzeci de tunuri franceze. Era o luptă a rezistențelor pentru hughenoții și englezii din Le Havre, care, pe lângă arsurile provocate de foc, se luptau cu o amenințare mult mai fatală: moartea neagră.

Hughenoții chinuiți de foc s-au arătat drept cei mai mari dușmani ai Elisabetei, în ciuda tratatului de pace încheiat cu aceasta, spre surprinderea contelui de Warwick. Lupta însemna o victorie sigură  pentru francezi, fiind vorba doar de o chestiune de timp până când subiecții Elisabetei aveau să cedeze, ceea ce s-a și întâmplat la 27 iulie 1563.

Lupta internațională pentru Le Havre i-au întărit convingerile lui Carol al IX-lea că este nevoie să-și consolideze forțele defensive, prin construirea unei cetăți cu scopul stabilizării flancului sud-estic, între uscat și estuar. La cealaltă extremă se afla regina Angliei, care în urma acestei campanii nereușite nu a mai întreprins alte expediții militare pe continent până în anul 1585.

Campanie de mică amploare, consecințe dintre cele mai tragice

Întoarcerea englezilor peste ocean nu a fost cu mâna goală, aceștia luând cu ei un „cal troian” silențios și ucigător: ciumă bubonică.

A două pandemie de ciumă: Ciuma a revenit în repetate rânduri, bântuind Europa și Marea Mediterană de-a lungul secolelor XIV-XVII. Anii 1560 au văzut reapariția ciumei bubonice, care a făcut ravagii în Europa în Evul Mediu. Aceasta a fost cauza morții a 80.000 de oameni în Anglia în 1563, 20.000 numai în Londra. A fost nevoie de incendierea întregii Londre în 1666 pentru a pune capăt morților numeroase și efectelor necruțătoare.

Ceea ce a început ca o luptă de extindere teritorială, de dominație asupra unui alt popor, a însemnat declanșarea celui de-al doilea val de cazuri de ciumă din Europa. Anii 1560 au fost unii negri pentru continentul european, moartea neagră fiind considerată cea mai distrugătoare molimă din istoria omenirii.

Medicina primitivă, leacurile băbești, igiena precară de la acea vreme au făcut ca boala să prolifereze și să facă ravagii pe continent și în afara lui. În „Jurnalul din Anul Ciumei” de Daniel Defoe, se explică aceste practici barbare de salvare a bolnavilor, prin cauterizarea fără anestezie a tumorilor și umflăturilor purulente, care nu făceau decât să accentueze simptomele celor afectați. Din contră, durerea la cotele cele mai înalte a cauzat moartea pacienților englezi.

Deși această campanie pălește în istorie în fața altor războaie ale acestor mari puteri, precum Războiul de 100 de ani, acțiunile defensive de la Le Havre au fost doar un pas mic care a provocat efecte nebănuit de grave.

Importanța datei de 27 iulie 1563

Deși bătălia de la Le Havre a pus capăt implicării engleze active în Franța, pacea s-a negociat peste iarnă. Pacea de la Troyes a fost semnată la 11 aprilie 1564, Elisabeta fiind de acord să renunțe la orice drepturi asupra orașului în schimbul unei plăți de 120.000 de coroane de aur, cu 20.000 de coroane mai puțin decât primul împrumutul al Elisabetei către hughenoți.

Treptat, francezii și-au luat înapoi teritoriile care li se cuveneau pe bună dreptate, însă ostilitățile prelungite dintre cele două mari puteri ale vremii au întreținut conflictul politic și militar și au provocat extinderea bolii la cote imense.

Dacă vă pasionează articolele istorice, vă invităm sa citiți si alte articole pe această temă aici!

Surse:

Loading

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Perioada de verificare reCAPTCHA a expirat. Vă rugăm să reîncărcați pagina.