Autor: Ioana Mihailescu

V-ați întrebat vreodată de unde vine conceptul de iubire modernă, pe care noi astăzi o trăim? Cum poate fi tradusă această tendință de a abate drumul absolutului erotic prin diverse încurcături de ordin libertin?

Pentru a putea răspunde acestor întrebări, iar mai apoi a contura harta erosului occidental te invit pe tine, cititorule, sa descoperi împreună cu mine prin ce traseu anevoios a fost purtată iubirea, până ce a ajuns la forma sa actuală.

Încă din Evul Mediu, cavalerul medieval era facil recognoscibil prin simpla sa fervoare arătată duelului, ce se împletea organic cu celebrarea fiecărei victorii în brațele omagiatei sale domnițe. 

Supus unor coduri sociale bine impregnate în conștiință sa, acesta își dăruia orice moment al existenței ca pe o ofrandă adusă femeii iubite. Pentru ea alegea să treacă prin foc și sabie, amăgire și extaz, dăruire și acceptarea statutului marital al acesteia. Așadar, cu toate că tolera sentimentul de asuprire în relație, cavalerul beneficia totuși de nenumărate privilegii bănești de pe urma legăturii pe care domnița lui o întreținea cu al său soț.

Având puterea de a-și decide singură amantul, donna medievală se bucura atât de stabilitatea căminului, prin căsătoria ce, de cele mai multe ori era efectuată cu un puternic împărat ce admitea micile momente de refugiu ale partenerei în brațele altor bărbați, cât și de voluptatea erotismului prin nenumăratele escapade amoroase, la care se supunea, cu diverși domni.

Fiind un pact neaclamat nicicând în universul empiric, această osmoză dintre pasiune și rațiune delimita o distincție clară între nevoie și dorință.

Dar, cum societatea a evoluat, iar evul mediu este astăzi văzut drept acel timp întunecat al vremurilor demult apuse, armura de fier a cavalerului a prins contur, secole mai târziu, într-o atentă mască ce valorifică nespus afișajele sociale.

Seducția devine în secolul al  XVIII-lea, o manieră obligatorie a bărbaților de a socializa.

Provenită din ideologia machiavelică, de tipul Scopul scuză mijloacele, crezul libertin își conturează ideea primară în centrul sinelui –  Ego contra mundum​. Acest individualism preluat din cutumele renascentiste propagă cu sine ideea de a materializa trupul drept pilon principal în erotismul iubirii. Libertinii vor deveni, așadar, cei care vor alege să seducă femeile de dragul actului în sine, înălțându-și vanitatea prin dezonorarea celuilalt sex. Iată astfel cum, a face curte unei femei, se transformă în a o seduce, iar mai apoi a o abandona.

Astăzi ne uităm confuzi în jur și ne întrebăm „Unde au dispărut manierele de altă dată”?

Cazul libertinajului a dus în mod direct la o degradare a rafinării sentimentelor, dar de aici până la răceala și nepăsarea cu care se tratează astăzi iubirea, este o cale lungă. În esență, pentru a ajunge să domine sexul frumos, libertinul se supune și el, precum o făcea în trecut cavalerul, la anumite cutume specifice seducției acelor timpuri. Acesta își cânta iubirea și adorarea cu avânt până când cea de lângă el ajungea să îi dea crezare. Procesul putea dura ani de zile, timp în care libertinul se destindea și cu alte cuceriri ce veneau ceva mai repede.

Avem, deci, aceste două extreme în istoria erosului occidental – rafinatul cavaler, plin de naivitate sentimentală, și cinicul seducător libertin, închegat în armura sa rațională și sceptică când vine vorba de dăruirea autentică în amor.

Unde ne situăm astăzi?

Aș spune că, în conștiința fiecăruia dintre noi încă zac aceste obiceiuri curtenești – promovate, de altfel, și de perioada romantică ce miza pe monogamie și exacerbare voită a sentimentelor. Dar, cum totul în societatea consumeristă merge pe repede înainte, așa și actul de a cuceri a devenit o formalitate ce trebuie împlinită cât mai rapid posibil.

Pasiune și stabilitate – pot ele coexista într-o relație, în cazul iubirii moderne?

Precum anticipa și fondatorul filosofiei existențialiste, Søren Kierkegaard în celebra sa operă intitulată Jurnalul Seducătorului, aceasta este problema care se pune și astăzi în discuție atunci când trece vremea peste orice legătură amoroasă. De aici a provenit și acest decalaj între cavaler și libertin. Putem privi pasiunea drept aceea imaturitate emoțională, acel impuls inconștient ce ne mână în a ne apropia de cineva, iar mai apoi, cu ajutorul propriei noastre conștiințe, putem canaliza rațiunea în folosul stabilității relaționale.

Orice mare iubire sănătoasă începe în prim stadiu cu iubirea de sine.

Atât din râmășițele cavalerului, cât și din cele ale libertinului, omul modern a moștenit, și precum vizitiul din alegoria lui Platon, ce încearcă să țină în echilibru atât rațiunea cât și pasiunea, ține doar de noi cui dorim să îi dăm mai multă crezare.

SURSE:

• https://en.wikipedia.org/wiki/Chariot_Allegory
• KIERKEGAARD, Søren: Jurnalul Seducătorului, Traducere de Kjeld Jensen și Elena Dan,
• Copertă de Lavinia Dima, București: Ed. Scripta, 1992
• CULIANU, Ion Petru: Eros și Magie în Renaștere 1484 (ediția a treia), trad. din lb. franceză
• Dan Petrescu; trad. Din limba latină Ana Cojan și Ion Acsan; pref. Mircea Eliade; postf. Sorin Antohi, Iași: Polirom 2003
• https://en.wikipedia.org/wiki/Libertine

iubire iubire iubire iubire iubire