Simbolismul (1886) – scurtă introducere în acest curent literar

Autor: Antonia Muraru

Traducere: Daniela Murariu

Precedat de texte scrise de Teodor de Wyzewa și René Ghil, articolul lui Jean Moréas, apărut în anul 1886 în revista Le figaro, este considerat astăzi manifestul curentului literar care a și împrumutat numele textului, „Simbolismul”.

Manifestul lui Jean Moréas dezvoltă estetica simbolismului care vizează în principal opoziția față de romantism și de Parnasse, atenția pentru „Idee”, interesul pentru metafizică, crearea unei poezii ermetice care este greu de înțeles și accentul pus pe puterea sugestiei și a simbolurilor, propunând noi direcții pe care literatura trebuie să le preia în această mișcare artistică la începutul nașterii sale.

Viziunea lui Moréas asupra literaturii și simbolismului

Evidențiind tendința permanentă a literaturii de a se schimba mereu, de a se reînnoi și de a fi supusă unui proces ciclic de evoluție, autorul articolului „Simbolismul” afirmă nevoia absolut necesară de a da naștere unei noi manifestări artistice care trebuie să se îndepărteze de formele artistice anterioare, precum romantismul și Parnasse, forme care au început să devină clișeice. Astfel, se poate afirma că pentru Moréas, revoluția pe care simbolismul o va face în literatură este văzută ca un lucru care este așteptat și inevitabil.

Precum toate artele, și literatura evoluează: evoluție ciclică cu reacții strict determinate și care se complică cu diferite modificări aduse de trecerea timpului și bulversarea comunităților. Ar fi inutil să observăm că fiecare fază nouă evolutivă a artei corespunde exact senilizării, sfârșitului inevitabil al școlii imediat anterioare. […]
Acesta este motivul pentru care orice manifestare artistică reușește să se sărăcească, să se epuizeze în mod inevitabil; astfel, din copiere în copiere, din imitație în imitație, ceea ce fusese odată plin de sevă și prospețime, acum se usucă și se strânge ca un ghem; ceea ce fusese odată nou și spontan, acum devine modern și comun.

În ceea ce privește personajele care au dobândit un statut important în literatură din punct de vedere al simbolismului, Jean Moréas îi menționează pe Baudelaire, Mallarmé și Verlaine, deoarece el îi vede ca pe niște poeți care au reușit să se rupă de vechea estetică literară și să propună o nouă viziune artistică.

Chiar dacă autorul articolului „Simbolismul” asociază acești trei poeți cu statutul unor simpli precursori ai simbolismului, nu putem nega în prezent că, de fapt, ei sunt reprezentanți reali ai simbolismului alături de Rimbaud chiar dacă Jean Moréas nu îi numește.

Charles Baudelaire trebuie să fie considerat un adevărat precursor al mișcării actuale; domnul Stéphane Mallarmé îl separă de sensul misterului și de inefabil; domnul Paul Verlaine distruge în onoarea sa barierele nemiloase ale versului pe care degetele prestigioase ale domnului Théodore de Banville le slăbise anterior.

Doctrina simbolismului

De-a lungul articolului său care propune o nouă formă de artă literară, Jean Moréas redă o imagine puternică a crezului artistic al simbolismului. Acest text programatic arată faptul că noua mișcare literară are în inima sa ambiții chiar filozofice deoarece simbolismul se anunță a fi foarte idealist.

Pentru Moréas este important ca această nouă formă de artă să ofere o importanță majoră Ideii (scrisă cu majusculă), deoarece aceasta reprezintă singura metodă prin care se poate face vizibil ceea ce este metafizic și sensibil într-o manieră literară.

[…] toate fenomenele concrete nu ar ști să se manifeste ele însele; acolo sunt aparențe sensibile destinate să reprezinte afinitățile lor ezoterice cu Idei primordiale.

Această formă de idealism care a fost adoptată de simbolism face trimitere la un alt principiu al acestei mișcări, adică „originalitatea cu orice preț”. În această privință, Moréas invocă faptul că stilul simbolist trebuie să se apropie de obscuritatea lexicală și sintactică care redă poemele într-un mod mai greu de înțeles cu scopul de a face cititorul să găsească el însuși sensul poetic fără să primească un ajutor exterior.

[…] Simbolismul are nevoie de un stil arhetip complex: nume nepoluate, o perioadă care se lovește alternant cu perioada erorilor ondulate, pleonasme semnificative, elipse misterioase, anacolutul în suspans, orice figură de stil îndrăzneață și polimorfă…

Astfel, putem spune că poezia tipică pentru simbolism devine, de fapt, o poezie intelectuală scrisă în primul rând pentru ea însăși; este o formă de „artă pentru artă” care nu este adresată cuiva și care așteaptă un efort intelectual pentru a fi descifrată și înțeleasă. Pentru poezia ermetică, putem da ca exemplu poemele lui Mallarmé, cel care a propus de fapt conceptele de „artă pentru artă” și „artă pură”.

Puteți citi textul manifestului aici în limba franceză!

Unul din poemele ermetice ale lui Mallarmé:

Unghiile sale pure foarte mari…

Unghiile sale pure foarte mari ce își dedică a lor onix,

Angoasa care la miezul nopții susține suportul lămpii,

Mulți visează un vis crepuscular ars de pasărea Phoenix

Care nu poate fi culeasă din cenușa amforii

Pe mesele din salonul gol: nicio cută,

Bibelouri distruse de inutilitatea sonoră,

(Deoarece Stăpânul a plecat să deseneze lacrimi Stigiene

Cu singurul motiv care Neantul onorează.)

Dar în apropiere de răscrucea dinspre nord,

O comoară agonizează cu decorul în acord

Poate din unicorn ice dau buzna din foc împotriva unei nixe,

Ea, încă goală și moartă în oglindă

Care în uitarea închisă de cadru se fixă

Prea curând de strălucirile din grupul de șapte.

Traducere de : Daniela Murariu

Câteva teme adoptate de poeții simboliști

În ceea ce privește temele artistice pe care se concentrează simbolismul după apariția textului lui Moréas, putem numi în primul rând tema morții, a melancoliei, a bolii spirituale și fizice, a singurătății, a dizolvării, a răului și a deprimării (după Baudelaire). Astfel, putem spune că mare parte din poemele simboliste sunt dominate de o atmosferă de angoasă existențială.

În ceea ce privește deprimarea baudeleriană, aceasta este resimțită ca o formă de disperare a cărei cauze nu le cunoaștem și pune în evidență poetul care este mereu supus plictiselii, din cauza neputinței sale de a găsi frumusețea în lume. Această stare de spirit ia o valență metafizică deoarece arată, de fapt, că existența artistului este lipsită de orice fericire, de orice curiozitate și interes pentru lumea exterioară.

Unul din poemele lui Baudelaire :

Spleen III

Sunt ca bogatul rege al unei ţări ploioase,

Îmbătrânit de tânăr, cu-averi neputincioase,

Dispreţuind pe-acei ce credinţă vor să-i joace,

În preajmă-având doar câinii şi alte dobitoace.

Nimic ne-mai-plăcându-i: nici şoimi, nici vânătoare,

Şi ignorând mulţimea ce-i piere la picioare.

Bufonul său de suflet şi povestind gângav

Nu descreţeşte fruntea acestui crud bolnav;

Mormânt îi pare patul cu flori în podobire,

Iar damele de-onoare, voindu-şi-l iubire,

Nu ştiu ce transparente veşminte să-şi croiască,

Spre-a-i face pe-acest june schelet să le dorească;

Savantul care-adesea chiar aur îi inventă,

N-a dat de stricăciunea ce-i mistuie latentă,

Nici băile de sânge, celebre, atunci, la Roma,

Şi care bătrâneţii ar alunga fantoma,

Acestui timp cadavru n-aduc ceva folos:

În venele-i doar Lethe se scurge-ncet, vâscos.

Sursă: https://lyricstranslate.com/ro/spleen-spleen.html-1 (adaptat de Murariu Daniela)

Pentru eul poetic, plictiseala este materializată în acest poem prin imaginea unei stări de spirit aproape toxică care cuprinde lipsa de vioiciune. În mod similar, este o stare de dezgust existențial cauzată de faptul că poetul, portretizat ca un rege, nu poate găsi nicio splendoare într-o societate inferioară, unde există „câini” și „vite”.

De asemenea, o altă imagine cu care asociem plictiseala este cea a unui animal sălbatic care chinuie sufletul poetului într-un mod violent. Sub efectul acestei stări de spirit, lumea în care poetul trăiește devine un spațiu tensionat, plin de melancolie și care nu oferă posibilitatea de ajutor. Astfel, putem spune că eul poetic este mereu bântuit de angoasa existenței sale.

La fel ca și pentru Baudelaire, viața pentru Verlaine este la fel de învăluită într-o plictiseală continuă, unde toate lucrurile care compun lumea sunt pentru el fără importanță.

Unul din poemele lui Verlaine :

Angoasa

Natură, nimic din tine nu mă mai impresionează,

Nici câmpiile hrănitoare, nici ecoul rubiniu al pășunilor siciliene,

Nici pompele aurorale,

Nici solemnitatea îndurerată a adormiților.

Râd de Artă, râd chiar și de Om, de cântece,

De versuri, de templele grecești și de turnurile spiralate

Care se întind în cerul gol catedralele,

Și aud cu aceeași ureche cele bune și cele rele.

Nu cred în Dumnezeu, mă lepăd și reneg orice gând

Iar cât despre vechea ironie, Dragostea,

Mi-ar plăcea să nu mi se vorbească despre ea.

M-am săturat să trăiesc, să am frică de moarte,

Asemănător cărămizii de jucărie pierdute din flux și reflux,

Inima mea ridică ancora pentru naufragii îngrozitoare.

Traducere de : Daniela Murariu

Se poate remarca că cele două cuvinte, „Artă” și „Om”, sunt scrise cu o majusculă, ceea ce arată că sensul lor este extins și că se face trimitere la artă și la umanitatea întreagă. Cu toate acestea, din cauza verbului „a râde”, putem afirma faptul că pentru eul poetic aceste concepte nu au nicio valoare.

Astfel, se poate spune că poetul este incapabil să aprecieze domeniile artistice („cântece”, „versuri”) sau operele oamenilor („temple grecești”, „turnuri spiralate”), deoarece acestea nu stârnesc niciun interes.

Totodată, o altă temă care atrage mult interes este cea a sintezei artelor, deoarece poeții încearcă mereu să găsească o modalitate de-a lungul căreia ei pot face conexiuni între mai multe domenii artistice precum literatura, pictura sau muzica. În acest sens, putem da ca exemplu poemul Vocale, scris de Rimbaud, unde poetul face un amestesc perfect între planul vizual cromatic și cel auditiv.

Poemul lui Rimbaud:

Vocale

A negru, E alb, I roşu, U verde, O albastru: vocale

Vreau să vă spun odată genezele latente:

A, brâu păros şi negru de muşte ce, stridente,

Duhorilor cumplite le dau mereu târcoale,

Golfuri de umbră; E, corturi de ceţuri inocente,

Lănci de semeţe sloiuri, regi albi, umbele pale;

I, purpuri, sânge-n flegmă, râd de mândrele buze

În furie sau în beţia penitentă;

U, cicluri vibratoare divine-n mări viride,

Pace-n păşuni păscute de vite, pace şi de

Mari riduri pe frunţi culte cu-alchimice văpăi;

O, Trâmbiță supremă a straniilor plângeri,

Tăcere traversată de Cosmosuri şi Îngeri:

– O, rază violetă, Omega-n Ochii Săi!

Sursă : https://lyricstranslate.com/ro/voyelles-vocale.html (adaptat de Murariu Daniela)

Dacă sunteți interesați de literatură, vă invităm să consultați articolul nostru despre W sau amintirea copilăriei, teribila distopie inspirată din viața reală
Poți citi articolul despre Simbolism și în franceză, aici.

Sources :