Sinuciderea lui Albert Camus și mitul lui Sisif

Albert Camus a fost un romancier, dramaturg și filozof francez care a reprezentat existențialismul. Teza fundamentală a filosofiei lui Camus se bazează pe ideea că întreaga existență este absurdă și lipsită de sens.

Țin să menționez un citat de valoare pe care îl găsim la începutul operei:

[…] Există o singură problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A decide dacă viața merită trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine mai târziu. (Camus, 1942, p.4)

Mitul lui Sisif relatează aspirațiile și dezamăgirile omului, o căutare nesfârșită a sinelui și a ceea ce suntem cu adevărat.

În mitul lui Sisif este evidențiată povestea unui grec, condamnat de către zei să împingă o piatră enormă până în vârful unui munte din Infern. După ce Sisif reușește să ajungă pe stâncă, se rostogolește imediat, iar acest lucru se repetă la nesfârșit. Eforturile lui Sisif se dovedesc a fi ineficiente, aceasta fiind considerată pedeapsa sa.

Opera subliniază faptul că Sisif nu se luptă cu piatra sa, ci cu el însuși, și menționează ideea că, dacă Eterna Întoarcere ar fi adevărată, atunci această pedeapsă ne-ar fi atribuită nouă. De asemenea, Camus afirmă că, pentru el, inima sa va rămâne mereu nedefinită și că oamenii de astăzi nu mai speră la o cunoaștere adevărată.

Filosoful Camus s-a format sub influența lui Kierkegaard, Dostoievski și a lui Husserl. El împrumută ideile lor despre existența umană, absurd, credință, păcat, iubire, singurătate etc.. Acesta prevede că: […] absurdul aparține atât omului, cât și lumii” (Camus, 1942, p.20). În ceea ce-l privește pe Kierkegaard, Camus afirmă că acesta nu numai că descoperă absurdul, dar îl și trăiește, iar o idee valoroasă care mi-a atras atenția este: „[…] Cea mai sigură tăcere nu este să taci, ci să vorbești. ” (Camus, 1942, p.22) Kierkegaard luptă, în operele sale, împotriva a tot ceea ce dăunează personalității umane, conștiinței, dezvoltării spirituale, umanității, acesta fiind o doză de inspirație pentru filosoful Albert Camus.

Sinuciderea filosofică a lui Camus transmite ideea că sentimentul absurdului nu este similar cu noțiunea de absurd. Camus a fost un vagabond, a simțit un sentiment de alienare care, în opinia sa, era cauzat de absurditatea existenței umane. În concepția sa, absurdul își are rădăcinile în discordanța fundamentală dintre aspirațiile umane și univers. Omul a căutat întotdeauna certitudini, valori absolute și a căutat un scop pentru care să trăiască, dar, potrivit lui Camus, universul este indiferent, iar absurdul devine parte a existenței umane.

Așadar, Camus își pune întrebarea: Sinuciderea sau Credința în Divinitate?

Prima întrebare reflectă conștientizarea înfrângerii în fața absurdului, în timp ce a doua, după cum susține filosoful, este irațională, pentru că are contradicții, și anume că, dacă Divinul ar fi existat, universul nu ar fi fost absurd, iar prin acceptarea lor, acestea conduc simultan la o abandonare a rațiunii, pe care autorul o descrie drept o „sinucidere filosofică”:

[…] Îmi iau aici libertatea să numesc sinucidere filosofică atitudinea existenţialistă. (Camus, 1942, p.16)

Camus subliniază, de asemenea, ideea că, dacă există mai multe moduri de a te sinucide, există mai mulți zei, iar pentru existențialiști negația este Dumnezeul lor, iar acest Dumnezeu este susținut doar de negarea rațiunii umane. Ființa umană fără Dumnezeu, fără promisiuni și îndrumări veșnice, rămâne singură cu sine însăși, singurul stăpân al lumii sale, iar întreaga responsabilitate pentru acțiunile, ideile și crimele sale apasă exclusiv pe umerii săi.

Camus face tot posibilul, în ultimele pagini ale cărții sale, să „Și-l imagineze fericit pe Sisif”.

Prin urmare, el pune în ipoteză un Sisif care ajunge să își accepte propriul chin, nu îl mai vede ca pe o limitare a libertății sale, ba chiar se dovedește capabil să renunțe la falsele speranțe și să prețuiască viața, chiar dacă aceasta este înțeleasă ca o luptă eternă, concluzionând că sinuciderea nu este un răspuns și nu oferă nicio certitudine.

În Mitul lui Sisif, Camus a dorit să evidențieze importanța trăirii vieții, sentimentul propriei existențe, conștiința libertății și a revoltei. De asemenea, aceasta încurajează posesia „unui suflet conștient continuu”. O idee valoroasă asupra căreia trebuie să contemplăm după lectura acestei lucrări filosofice este următoarea: conștiința se opune absurdului, dar nu îl șterge, așa cum se întâmplă în mitul care dă titlul eseului.

În opera sa, filosoful a inițiat cea mai radicală reflecție asupra sensului vieții și a încercat să răspundă la întrebarea: „Dar cum putem decide că a alege moartea în locul vieții este greșit?.” Astfel se evidențiază faptul că viața este absurdă și lipsită de sens, dar trebuie totuși să fie privită ca o provocare. Sisif este fericit pentru că a acceptat pedeapsa care i-a fost dată și doar atunci când devenim conștienți de absurditate o putem depăși și putem găsi o formă de fericire.

Pentru noi, oamenii, alegerea sinuciderii afirmă implicit că viața „este prea mult”; este cel mai simplu mod de a ne elibera de absurditatea vieții, de sfârșitul imediat al ființei și de locul ei în univers. Este imposibil să găsim un răspuns satisfăcător la întrebarea despre sensul vieții, iar orice încercare de a impune un sens este inutilă.

Știința, filozofia, societatea sau religia nu vor găsi niciodată un sens al vieții care să fie imun la problema absurdului și a sinuciderii. Înțelegerea și acceptarea faptului că viața nu are niciun sens este pentru Camus primul pas pentru a fi cu adevărat viu, iar un citat cu care aș încheia acest articol ar fi: „Un lucru este mai tragic decât durerea: viața unui om fericit”. (Camus, 1942, p.86)

Citește și: Gabriel García Márquez – 5 cărți care merită citite