Eugen Ionescu - „Jurnal în fărâme” (1967)

Eugen Ionescu – „Jurnal în fărâme” (1967)

Autor: Ioana Mihăilescu

Cunoscut după eclatantul său spirit ironic presărat cu nenumărate valențe nihiliste, Eugen Ionescu reușește, printr-un uimitor vizionarism, să ofere publicului cititor exact ceea ce acesta avea mai mare nevoie, în perioada tumultoasă a secolului trecut – această permanentă încercare de a găsi un sens în haosul nonsensului provocat de cele două războaie mondiale.

Fiind atât cel ce inventează teatrul absurdului, cât și un promotor convins al autoironiei cu scopul de a rezista durității lumii exterioare, Eugen Ionescu își va dezvălui propriile frământări despre sine și despre lume în cele două jurnale – Jurnal în fărâme; Prezent Trecut, Trecut Prezent – ce servesc astăzi drept mărturie adusă posterității asupra umanității și simplității spiritului scriitorului de drame absurde.

Cititorul are, așadar, ocazia să se întâlnească cu un om lipsit de îngâmfare și dezarmat de propriile aroganțe, cum va fi receptat autorul după ce publică, în 1934, critica literară intitulată Nu, în care adoptă un ton persiflant la adresa marilor scriitori români interbelici.

Interacționăm cu un Eugen Ionescu prins în patimele vulnerabilității atunci când vine vorba despre relația cu mama sa, un expatriat ce își proclamă ura față de propria-i patrie cauzată de către neînțelegerile cu tatăl său – „Tot ce am făcut, într-un fel, împotriva lui am făcut. Am publicat pamflete împotriva patriei lui (nu suport cuvântul patrie, fiindcă el înseamnă țara tatei, țara mea era pentru mine Franța, pur și simplu pentru că aici trăisem cu mama în copilărie, pentru că țara mea nu putea fi decât cea în care trăia mama.)” ^[1] – un copil ce își caută cu disperare paradisul pierdut.

Copilăria este lumea miracolului sau a miraculosului, este ca și cum creația ar țâșni, luminoasă din noapte, nouă și proaspătă și uluitoare. Nu mai e copilărie începând din momentul în care lucrurile nu mai sunt uimitoare. Când lumea începe să îți pară un lucru deja văzut, când te-ai obișnuit cu existența, devii adult.
Lumea feerică, lumea nouă ajunge banalitate, clișeu. Acesta este paradisul, lumea zilei dintâi. A fi alungat din copilărie înseamnă a fi alungat din paradis, înseamnă să fii adult. ^[2]

Viața de familie a lui Eugen Ionescu

Ceea ce va fi marcant pentru viața lui Eugen Ionescu va constitui permanentul sentiment de milă pe care acesta îl va resimți față de genul feminin – Probabil că am fost mirat să observ că nu era decât un biet copil, dezarmat, o marionetă în mâinile tatălui meu, și obiectul persecuției lui. De atunci mi-a fost milă, pe drept sau pe nedrept, de toate femeile. M-am simțit vinovat, am luat asupra mea culpabilitatea tatei. Fiindu-mi teamă să le persecut, m-am lăsat persecutat de ele – sentiment ce a fost sădit de către lipsa de respect pe care tătăl său i-o va adresa mamei ^[3]. În acest mod, mama devenind o victimă a agresiunilor constante ale tatălui.

Eugen Ionescu povestește în detaliu felul mișelesc în care tatăl său îi abandonase, pe el și pe mama sa, după întoarcerea din război – „Fiindcă era război nu se putea coresponda cu Bucureștiul. Mama își închipuia că tata murise pe front ca toată lumea. Timp de ani de zile, mama care se obișnuise să trăiască cu micile ei slujbe, și din neglijență, nu a încercat să afle ce se întâmplase cu el. Apoi face demersuri, scrie la Ministerul de război din România, la primărie, la poliție. Nu numai că nu era mort, dar tocmai el ajunsese șeful poliției. Tata obținuse divorțul și se recăsătorise cu Lola. Pretextase că mama era în străinătate, că deci abandonase domiciliul conjugal.” ^[4]

Singurătatea mă apasă. La fel și societatea.
–Eugen Ionescu, Romanian, 26 November 1909 – 28 March 1994 pic.twitter.com/yYJGWw43nH
— Baga (@Baga76671097) November 26, 2020

Confesiuni

Confesiunile sale, deși pline de durere, sunt însoțite de un sentiment acut de resemnare. O resemnare ce va fi tradusă prin multiple disprețuri aduse regimului totalitar, căci, precum însuși acesta menționează – „…tot ce este sociatate bazată pe primatul bărbatului față de femei, tot ce este autoritar îmi pare a fi, și este, nedrept. ” ^[5]

Eugen Ionescu va detesta controlul, căci acesta îi va reaminti despre dominația la care însăși mama sa fusese supusă de către tată, anesteziindu-și, în acest mod, egoul de conducere relațional masculin. Se va recunoaște umil în fața femeilor din viața sa, preferând să fie el însuși o victimă în fața lor, decât să pledeze pentru rolul de agresor pe care tatăl îl jucase anterior în viața de familie.

Impactul pe care trauma parentală îl va avea în viața sa, însoțit fiind și de anii tulburi ai marelui război, vor face din acesta un nihilist ce meditează aprig la ideea morții, jubinând între căutarea ei și spaima pe care aceasta o provoacă – „Încetul cu încetul ne desfacem, plecăm, ne topim. Ce rămâne se strânge cu fărașul și se aruncă la gunoi. O să vină cineva să ne strângă, să ne reunească?” ^[6]Se găsește înșelat de două ori^[7] în fața vieții, ce i-a oferit atât neșansa de a se naște, cât și pe cea de a se chinui pentru subzistență.

Aflat în acest periplu emoțional, relevă amintiri dulci din copilăria târzie unde, ca imagine centrală își are loc statura mamei, ce, deși venea arareori să-l viziteze la Paris, fiind nevoită să lucreze într-un alt oraș pentru a-i putea asigura condițiile de trai fiului său, Eugen Ionescu se arată un adorator fără margini al imaginii celei ce i-a dat viață, prin intermediul căreia alege să își identifice însăși scopul existențial. Anima mundi va fi confundată pentru artist cu imaginea dionisiacă a mamei. Datorită existenței selene a acesteia în viața sa, Eugen Ionescu va înțelege, încă de la 15 ani, ce înseamnă confruntarea cu ideea morții.

Gândul că mama avea să moară mi-a dat ideea de timp. Prezentul disparuse, nu a mai existat de atunci pentru mine decât un trecut și un mâine, un mâine resimțit din pornire ca un trecut.^[8]

O altă problemă pe care o ridică jurnalul lui Eugen Ionescu, ce converge într-o osmoză cu disprețul resimțit față de totalitarism („…voind să devină un supraom, omul care a cultivat această dorință a devenit hienă” ^[9]), o constituie ura pe care înființatorul teatrului absurd o cataloghează drept lipsită de sens, resimțită de către o parte covârșitoare a oamenilor timpurilor sale, pentru rasa evreiască.

Conform spuselor sale, avem nevoie de sentimentul acut al disperării și deznădejdii aduse de către neamul evreiesc pentru a putea aspira într-o zi la mântuire – „A spune că problema evreiască nu există înseamnă clar, din punct de vedere psihanalitic, că se neagă existența evreilor, că sunt suprimați. Cred, așadar, că fără ei, lumea ar fi dură și tristă. Din ce trăim? Din speranța că, într-o zi sau alta, lumea toată se va schimba, totul se va schimba și că va fi bine și frumos. Fără ei nu am crede, n-am spera în venirea, în întoarcerea unui Mesia salvator.” ^[10]

Apreciem binele doar după ce am putut vedea cea mai de jos față a răului – la fel pare să se rezume și ideologia lui Eugen Ionescu atunci când vine vorba despre însemnătatea rasei evreiești. Acesta nu numai că alege să nu îi persecute, ci se arată chiar plin de compasiune și înțelegere în ceea ce îi privește. Eugen Ionescu detestă asprimea cu care oamenii se măcelăresc unii pe alții de dragul orgoliilor.

Vede înțelepciunea mai degrabă în rasa animală care, lipsită fiind de o rațiune pragmatică, se află depravată de orice urmă de ferocitate – „Oamenii pot să nu fie răi. De fapt sunt feroce. Cred că nici o altă specie de animale nu se urăște într-atât pe sine însăși.” ^[11]

Pentru a depăși momentul de cumpână în care se afla, la vederea acestei drame colective, Eugen Ionescu alege să metamorfozeze în piesele sale pe mult-doritul om nou al naziștilor cu imaginea rinocerilor, concluzionând astfel că această specie lipsită de empatie și umanitate nu poate reprezenta cu adevărat un act veridic al realității înconjurătoare.

Remarcă și este îngrozit de această dorință forțată de colectivizare și universalitate ce are ca scop uciderea individualității și a autenticității fiecăruia, în favoarea supunerii în fața acestei noi religii inspirate din ideologia marxistă – „Când Michel Foucault anunță sau constată sfârșitul omului, în realitate el vrea să vorbească despre sfârșitul individului.”^[12]Departe de țara sa de suflet, Franța, Eugen Ionescu se simte alienat și caută să se întoarcă cu ori și ce ocazie i se ivește:

Miracolul s-a produs. Cel puțin pentru mine. Prietenii din diferite ministere mi-au procurat un pașaport bun, cu vize în regulă. Mâine iau trenul. Împreună cu soția mea. Sunt ca un evadat care fuge în uniforma gardianului. Miercuri voi fi în Franța, la Lyon.^[13]

Trăind și creând în epoca existențialistă, întreaga sa scriere poate fi văzută drept o lungă meditație asupra valorilor reale pe care spiritul uman le poate regăsi în realitatea empirică. Acesta propagă de la sine ideea excesului, concluzionând că a mânca cu măsură^[14] îi trezește un simț al moralității greu de atins și inefabil prin însăși echilibrul său. Se arată partizan al nesațului atât în materie culinară, cât și în cea a băuturilor alcoolice – „…nu mănânci ca să trăiești, mănânci pe viață și pe moarte, un fel de a te ucide.” ^[15]

Eugen Ionescu mărturisește că puținele momente de euforie pe care și le-a permis în viață au fost unele în care alcoolul i-a jucat rolul de cel mai bun prieten. Condamnă totuși poțiunea magică băută în exces în mod repetat datorită scurtăturilor de memorie pe care stimulentul său de dopamină i-l produce. Își asumă o tonalitate de superioritate față de semenii săi, de îndată ce înțelege că junețea i s-a încheiat imediat ce uimirea nu mai produce euforie.^[16]

Acest plictis existențial ce se va resimți pe tot parcursul scrierii sale va fi recunoscut și deslușit chiar de către însuși Eugen Ionescu, ce mărturisește că resimte o permanentă oboseală cauzată de către veșnica întrebare – la ce bun.^[17]Traversează, așadar, parcursul său existențial drept un observator distant și detașat de lumea exterioară, un încă copil rănit de către suferințele mamei, pe care în mod conștient și le proiectează sie însuși ca bărbat.

Se acuză pentru acestea înzecit, un partizan al păcii și un mare dușman al contracarărilor, un spirit ezitant în raport cu celălalt – de aici venind, de altfel, și această fațadă a sa de aroganță și dispreț pentru cei ce îl înconjoară – păstrându-și totuși teama neîncetată pentru necunoscut și iubirea nemărginită față de mamă.

Jurnalele lui Eugen Ionescu au capacitatea și astăzi să trezească publicului cititor un soi de empatie febrilă, din care reiese, nu atât această încercare de a da tumultului interior o rezolvare imediată, ci de a aminti lumii că însăși bucuriile vieții ne pot fi furate dacă nu vom întoarce la timp capul după ele.

Citește și:

Bibliografie:

Eugen Ionescu, Prezent trecut, Trecut Prezent, București, Ed. Humanitas, 2018, Traducere din franceză de Simona Cioculescu, Ediția a doua revăzută
Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme, București, Ed. Humanitas, 1992, Traducere din franceză de Irina Bădescu

______________________________________________

[1] Ionescu, Eugen, Prezent trecut, Trecut Prezent, București, Ed. Humanitas, 2018, Traducere din franceză de Simona Cioculescu, Ediția a doua revăzută, pagina 18

[2] Ionescu, Eugen, Ibidem

[3] Ionescu, Eugen, Ibidem, pagina 23

[4] Ionescu, Eugen, Idem, pagina 110

[5] Ionescu, Eugen, Idem, pagina 19

[6] Ionescu, Eugen, Idem, pagina 12

[7] Ionescu, Eugen, Idem, pagina 91

[8] Ionescu, Eugen, Jurnal în fărâme, București, Ed. Humanitas, 1992, Traducere de Irina Bădescu, pagina 23

[9] Ionescu, Eugen, Jurnal în fărâme, Idem, pagina 41

[10] Ionescu, Eugen, Prezent Trecut, Trecut Prezent, Idem, pagina 180

[11] Ionescu, Eugen, Idem, pagina 84

[12] Ionescu, Eugen, Idem, pagina 159

[13] Ionescu, Eugen, Idem, pagina 217