Acum câțiva ani am descoperit o carte care mi-a marcat existența. Este vorba despre cartea scrisă de Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, care, cred eu, merită citită de cât mai multe persoane, mai ales pentru că ea conține mărturii din celula comunismului. Suntem puși în fața unui stil de viață josnic, crunt, pe care comunismul l-a impus poporului român și nu numai.

Cartea Cu Dumnezeu în subterană este scrisă pe fondul unui comunism acerb din România, concentrând în ea mărturii prețioase din închisoare ale pastorului Richard Wurmbrand. Acesta a fost un martir al credinței, care a suportat timp de paisprezece ani torturile inumane aplicate de politica comunistă condusă și ghidată de Stalin.

Scopul cărții nu este reclamarea comunismului, ci acela de a servi drept mărturie pentru lumea evanghelică protestantă, căci pastorul făcea parte din comunitatea minoritară a evreilor mesianici. În scrierea aceasta se construiește foarte bine scheletul vieții supuse unui partid care pretindea că valorizează omul. Ne vom opri cu predilecție la ceea ce a semnalat autorul cu privire la închisorile comuniste. El notează detalii care constituie un material de valoare pentru a descifra viața din spatele gratiilor.

Ajungând în Occident, Richard Wurmbrand mărturisește cum este adevărata Românie comunistă, spulberând miturile și imaginile care glorificau acest regim politic. Astfel, apariția cărții Cu Dumnezeu în subterană în anul 1968 în Regatul Unit și SUA – două țări libere la acel moment – avea să șocheze cititorii care nu se confruntaseră vreodată cu un asemenea sistem și să schimbe total viziunea despre fațeta comunismului care pretindea egalitate, armonie și drepturi respectate, când de fapt era vorba despre tortură, moarte și sadism.

Ulterior, cartea apare și în limba română în 1994, scrisă în nouă părți, fiind citită de o mulțime de protestanți ale căror vieți au fost influențate de Richard Wurmbrand de-a lungul anilor, mai ales datorită rezistenței lui în fața opresiunii „cârmuitorilor roșii”.

În Prefață, autorul ne semnalează că motivul principal al scrierii cărții este să aducă un omagiu pentru „martirii creștini care și-au jertfit viața în slujba Domnului și au murit cu curaj torturați de comuniști” (p. 6). Totodată, autorul ține să precizeze că, deși mărturia este bazată pe adevăr, numele date sunt fictive deoarece în cazul în care ar fi oferit nume și date exacte „despre oameni care au făcut bine, ei ar fi fost prigoniți” (p.12).

Aceste aspecte ale comunismului ne introduc într-o lume subiectivă, judecată prin ochii lui Richard Wurmbrand care a acumulat experiențe pe care le-a găsit potrivite pentru a le așeza pe paginile unei cărți, ca să evidențieze noblețea suferinței, văzută atunci ca suferință pentru Hristos.

Ajuns în închisoare după ce a fost răpit de către angajați ai Securității, Wurmbrand povestește cu oroare prin ce a trecut din acea zi și până în al paisprezecelea an, când a fost eliberat („Înăuntru, mi s-au luat actele, obiectele personale, cravata și șireturile de la pantofi și, în cele din urmă, numele. De acum înainte, a zis funcționarul de serviciu, ești Vasile Georgescu.” (p. 13).

Din acest punct, povestirea ia amploare și se ajunge la relatări de neînchipuit despre metodele comuniste prin care se dorea reeducarea prizonierilor, asupritorii făcându-i să-și însușească fapte necomise. Mă opresc doar la câteva dintre ele, la acelea care mi-au rămas întipărite în memorie și pe care le-am considerat a fi cele mai relevante.

• O metodă este tehnica magnetofonului, de care comuniștii se foloseau ca să înspăimânte deținutul și să-l determine să accepte ceva ce nu a făcut. Erau puse pe fundal înregistrări cu țipete, urlete care păreau a fi reale și care-l amenințau pe cel anchetat („În timp ce omul își stoarce creierii ca să ghicească motivul arestării sale, tensiunea se instalează prin alte șiretenii: aude împușcături sau țipetele altor deținuți înregistrate pe bandă de magnetofon”, p. 37).
• Tehnica manejului este cea prin care deținuții erau ținuți în picioare ore întregi fără hrană, uitându-se doar la zid, după care erau siliți dintr-odată să meargă la comanda gardianului, iar dacă refuzau să se mai miște, erau supuși la bătăi crunte sub pretextul că nu au ascultat ordinele („Cel mai rău dintre toate era să trebuiască să-ți reiei mersul după ce ți se îngăduia să te odihnești câteva minute”, p. 48).
• Așteptarea este considerată de autorul nostru drept „cea mai grea tortură”, pentru că nimeni nu știa ce se va întâmpla apoi. Era martor la bătăile altora, la torturile lor, știind că din moment în moment urma să fie el cel în cauză. Gardienii nu anunțau, îi luau prin surprindere, mergând pe principiul că suferința este calea cea mai bună pentru a forma o mentalitate dedicată întru totul comunismului.
• Drogarea, o altă metodă utilizată în închisorile comuniste, ducea la pierderea minților („doctorii mi-au prescris un nou medicament: o capsulă galbenă care îmi dădea un somn lung, plin de vise foarte plăcute”, p. 69) și chiar la uitare, cu obiectivul clar de a-i face pe deținuți să dea uitării trecutul și să accepte situația prezentă, odată cu îmbrățișarea noului regim. Se cerea dedicare totală regimului, iar dragostea de Dumnezeu era văzută ca rivală și se dorea a fi înlăturată.

Aceste câteva momente ne fac martorii unor scene parcă rupte din scenarii SF, dar a căror realitate ne este confirmată în cărțile de istorie. Sunt parte a națiunii noastre care, fiind orbită de putere și de legile comuniste, a uitat cele mai mari valori ale omenirii: dragostea, dreptatea și adevărul. Prin mărturia lui Richard Wurmbrand, care prezintă mult mai multe metode de tortură în cartea lui de peste două sute de pagini, rămânem profund afectați de existența unei generații atât de mult chinuite de un partid setos de putere absolută în stat – Partidul Comunist.

Ne imaginăm cu greutate ce a fost  cândva adevărat, de multe ori crezându-ne pe platoul de filmare al unei pelicule pe care istoria vine și mai scrie câte un scenariu la care noi, spectatorii altui veac, nu putem decât să asistăm.

 Am jucat șah cu mine însumi, folosind piese făcute din pâine: negru contra mai puțin negru, obținut din varul din perete. Puteam să-mi despart mintea în așa fel încât negrul să nu știe mișcarea următoare a celui mai puțin negru și viceversa și, întrucât nu am pierdut nicio partidă în doi ani, am conchis că aș putea să mă declar maestru în șah. (p.56)

Acest citat ne transmite profunda agățare de normalitate a omului privat de libertate, care pentru a-și păstra conștiința vie practică activități ce îi solicită creierul. Pe o notă umoristică, ne este povestită una din metodele de a-și distra atenția de la viața cruntă cu ajutorul materialelor improvizate din nimic, dar care constituie un tot pentru un om ce nu mai are contact cu  lumina zilei. M-a impresionat atitudinea deținutului pentru că, în mod normal, situația în care se afla nu putea să aibă decât o finalitate de depresie, de moarte, dar în momentele cele mai crunte a reușit să se folosească de rațiune si să evadeze din realitatea în care era captiv.

Cuvintele singure n-au fost în stare niciodată să exprime ce simte omul când se apropie de Dumnezeu. Uneori eram atât de plin de bucurie, că n-aș fi rezistat dacă n-o exprimam prin dans. (p. 57) 

Acesta exprimă din nou o modalitate de a se dezlipi din ghearele singurătății pricinuite de închisoare și de a-și induce o bucurie proprie în Dumnezeu. Vedem că împlinirea spirituală salvează omul de la moartea spiritului și implicit a morții fizice, oferind satisfacția proiectării în altă dimensiune, unde omul este capabil de a sări în sus de bucurie chiar și în momente de grea încercare și necaz. Se pare că durerea fizică nu își mai spunea cuvântul în favoarea bucuriei prin credință, care crește și îl eliberează pe om din subterană, încă viu. 

Se spunea atunci în România că viața era alcătuită din patru „auto” : autocritica, făcută cu regularitate în birouri și fabrici, autoduba, care te ducea la Securitate, autobiografia, pe care te puneau s-o scrii, și autopsia. (p.42)

În această frază este concentrat adevărul complet despre ceea ce însemna comunismul și cum acționau partizanii acestuia. Prin autocritică urmăreau oamenii din umbră pentru a le găsi motive de  sancționare, prin autodubă cei urmăriți erau răpiți și duși la Securitate, unde trebuiau să scrie autobiografia, recunoscând și fapte pe care nu le-au comis niciodată. În final urma autopsia, adică moartea și dispariția fără urmă a victimelor torturate în cele mai negre condiții posibile.

Concluzionând, afirm plină de siguranță că această carte a lui Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, concentrează pe paginile ei mărturii cutremurătoare, demne de a fi așezate lângă tratate de istorie a comunismului, întrucât ne este prezentat tot ceea ce a însemnat o viață trăită în alt secol, unde iubirea pentru Dumnezeu se plătea cu închisoarea și chiar cu moartea, iar libertatea era sinonim cu teama, teroarea.             

Cartea Cu Dumnezeu în subterană, dar și alte mărturii ale lui Richard Wurmbrand se găsește și în format audio pe YouTube:

Te invităm să citești și În sfera tăcerii – Richard Wurmbrand în dosarele Securității.

În sfera tăcerii – Richard Wurmbrand în dosarele Securității

Sursă: Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, București: Editura Casa Școalelor, 1994

Citește și articolul 76 de ani de la Holocaust – în final, cine este responsabil? dacă vrei să afli mai multe despre istoria lumii.